fbpx

Deschis de Marți până Duminică: 09:00-13:00 și 14:00-17:00. Luni - închis.

„Focul cel mare”. Incendiul din 19-21 iunie 1836 din Oradea

După cucerirea Cetății Oradea de către habsburgi urmată de mișcarea îndreptată împotriva noului regim condusă de Francisc Rákóczi al II-lea (cunoscută sub numele de „răscoala curuților”) urbea de pe Crișul Repede va cunoaște o perioadă destul de lungă de pace, întinsă pe parcursul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor.

Anii de liniște au favorizat dezvoltarea urbanistică, pe harta înfloritoarei așezări apărând în acest interval splendide și impunătoare construcții religioase (Palatul Baroc, Bazilica Romano-Catolică, Biserica cu Lună. Biserica Sfântul Nicolae), militare (Cazarma Husarilor) sau civile (palatul familiei Rhédey).

Din păcate însă această frumoasă evoluție a fost brusc curmată de o nenorocire care avea să-și pună puternic amprenta pe configurația orașului, distrugând numeroase clădiri, edificii bisericești, case etc., lăsând urme adânci și în memoria celor care i-au fost martori. Este vorba de puternicul incendiu izbucnit la data de 19 iunie (stil nou) 1836.

Acesta a izbucnit la ora 3 dimineața, pornind, potrivit unor surse, de la o șură de pe Strada Lungă (azi str. Dimitrie Cantemir). Ajutat și de un vânt puternic, focul se va menține activ până în data de 21 iunie

În urma lui au avut de suferit clădiri importante precum cea a primăriei de la acea dată, hotelul Vulturul Negru (refăcut și extins după incendiu), depozitul de sare, cărămidăria, precum și un număr mare de case (după unele surse numărul lor s-a ridicat la 414; un izvor redactat la puțin timp după eveniment consemna că „Acolo unde existasera mai mult de 700 de case, nu se mai vedeau decat bucati de zid si vetre”). Focul a afectat cartierele Oradea -Orașul Nou, Subcetate și Velența. Pagubele au fost foarte mari. O estimare a celor suferite doar de gospodării indica valoarea distrugerilor la valoarea de 1 703 875 florini renani. Au suferit, de asemenea și numeroase biserici, precum cea romano-catolică din Cetatea Oradea (reconstruită după incendiu), Biserica Sfântul Nicolae (i-a ars acoperișul și cafasul turnului; din cauza căldurii clopotele s-au topit), Biserica Ortodoxă din Velența, Biserica Sfântul Ladislau, Biserica și Mănăstirea Capucinilor (ambele au fost distruse complet) etc.

Chiar dacă focul s-a manifestat foarte aproape de Biserica Cu Lună aceasta a scăpat de urgie. Un rol hotărâtor în salvarea ei l-a avut studentul la teologie Alexandru Bica (viitor preot al bisericii) împreună cu soția lui Mihai Püspöchi. Martori direcți ai primelor clipe de după declanșare, aceștia au alarmat populația, reușind astfel să salveze importantul edificiu.

Populația orașului a fost puternic impresionată de desfășurarea evenimentelor. Întreaga comunitate a fost cuprinsă de spaimă. Din acest motiv o parte a locuitorilor s-au retras pe pășunile de la marginea localității.

Făcând un bilanț al pagubelor pricinuite de flăcări un preot din localitatea Săbolciu a notat pe paginile unei vechi cărți bisericești următoarele:

„Oradia-mare, anul Domnului 1836, 19-21 iunie, stil nou. Tuturor urmăritorilor noștri această groasnică și plină de jeale întîmplare să lasă întru înștiințare, adică cum că în anul 1836 în luna lui iunie, zioa 19, 20 și 21, Oradia mare au ars, adică nu numai curțile, unealtele, gardurile și altele, ci au ars și beseareca cea mare unită (Catedrala greco-catolică), beseareca capuținușilor, Vărăria și Cămara cea cu sare, Cetatea, beseareca cea neunită din Cotuna Varoș (Velența) și curtea cea episcopească neunită din Cotuna Varoș și altele tote focul în praf și cenușe le-au mistuit și cu pâmântul le-au așternut”.

Extrem de prețioasă pentru stabilirea impactului incendiului asupra orașului este și mărturia lui Charles Lemercier de Longpré, baron d`Haussez, politician francez nevoit din cauza convingerilor sale politice să se exileze după anul 1830 în Anglia, Italia, Elveția, precum și în diverse state germane. În cursul anului 1836, cu prilejul unei călătorii care îl va aduce prin Banat și Transilvania, va trece prin Oradea, venind dinspre Cluj Napoca și îndreptându-se spre Debrecen și Pesta. Probabil că de la localnici a aflat cum a început nenorocirea:

„în primele două (zile focul a izbucnit) din întîmplare și neglijență, în a treia zi din teribila curiozitate a unui copil care, nemulțumit că părinții nu îl lăsaseră să se uite la teribilul spectacol al flăcărilor, dăduse foc propriei case, pentru a vedea cum arde”.

Groaznica experiență s-a întipărit adânc în memoria colectivă, incendiul fiind în repetate cazuri evocat de contemporani, informațiile despre el fiind colportate prin viu grai timp de decenii. De amintit ar fi în acest context mărturia lui Nicolae Firu, preot, profesor, dirijor de cor și harnic istoric, autor, între altele, a unei monografii dedicată Bisericii cu Lună (1934):

„Bătrânii pe care i-am ajuns aici în Oradea povesteau frumoasa legendă, după care în timpul când în jurul bisericii (cu Lună, n. n.) ardeau casele și nori de fum cu scântei învăluiau turnul bisericii, pe vârful crucii poposeau trei porumbei albi – îngerii păzitori sau Sfânta Treime – care au apărat biserica de primejdie. Întru aducerea aminte de acest foc s-a dispus ca în tot anul în ziua de 7/19 iunie, la ora 3 dimineața să se tragă clopotul cel mare al bisericii, iar la ora 7 să se servească Utrenie și Sf. Liturghie cu rugăciunea de mulțumită pentru minunata scăpare de acel dezastru”.

Merită precizat faptul că această decizie luată atunci este respectată cu sfințenie și în zilele noastre.

Dacă partea de oraș situată în drepata Crișului Repede a scăpat neatinsă de această calamitate, cea din partea stângă a fost grav afectată. Casele cu acoperiș de scânduri și trestie au fost nimicite, așadar, aproape în intregime. Străzile au rămas mult timp acoperite de cenușă. O bună parte a locuitorilor s-au văzut nevoiți să se adăpostească pentru o vreme sub cerul liber. Au trecut însă de îndată ce nenorocirea s-a încheiat la refacerea gospodăriilor. Efortul recuperator a vizat deopotrivă casele de locuit dinpreună cu anexele gospodărești, dar și bisericile, edificiile administrative etc.

Martor al distrugerii catedralei episcopul Samuil Vulcan a rămas profund șocat, îmbolnăvindu-se iremediabil.

Distrugerea atâtor clădiri a dat posibilitatea celor care se ocupau cu dezvoltarea urbanistică să retraseze străzi, să conceapă spații mai largi și aerisite etc. Atenția factorilor decizionali s-a focalizat, în mod evident, și spre organizarea luptei împotriva incendiilor. Locuitorilor le-au fost trasate sarcini precise în acese sens, în timp ce pompierii orașului au fost dotați cu instrumente noi necesare stingerii focului.

În scurt timp Oradea a renăscut din propria cenușă, pregătindu-se pentru dezvoltarea edilitară de excepție din a doua jumătate a secolului al XIX-lea întinsă până la debutul celei dintâi mari conflagrații mondiale, care avea să-i dea acel farmec aparte ce impresionează orice străin de atunci și până în zilele noastre.

„Focul cel mare”, cum apare desemnat incendiul în multe categorii de documente, rămâne un eveniment major din istoria orașului Oradea în prima jumătate a veacului al XIX-lea. El a fost în măsură să concentreze energiile comunității în direcția reconstruirii urbei. Solidaritatea și dorința membrilor ei de a depăși acel moment râmâne realmente remarcabilă.

 

Autor: Dr. Ioan Ciorba

Comentariu